E duminică seara, târziu. Nu pot lăsa aceste gânduri să se piardă. În fața mea, o cană cu ceai de tei aburind. În jur, muzica greierilor, cântecul cicadelor și șoapta blândă a nopții.
Am părinți minunați, incredibili, pe care încă îi descopăr și pentru care sunt atât de recunoscătoare.
Azi am realizat — nu doar azi, dar azi cu o profunzime care m-a făcut să scriu despre asta — cât de norocoși sunt băieții mei că îi au.
Am plecat cu ei la bunici cu gândul să se bucure de timp împreună, de orașul meu natal și de frumusețile lui. Știam că îmi va fi greu, fiindcă tot eu voi sta cu ei cât timp bunicii vor fi la serviciu. Dar… surpriză!
Ne-au așteptat cu hamace, leagăn, ladă de nisip, alee senzorială, piscină cu tobogan, jocuri cu cănuțe, comori ascunse prin grădină, trotinete și câte și mai câte. Dar cel mai impresionant a fost „Caietul de vacanță la bunici”.
Mama, „Buni” sau „Bu” cum îi spunea I. când era mic, a creat pentru ei tot felul de activități: rebusuri, „descoperă comoara”, „urmează indiciile” și provocări care mai de care mai amuzante sau ingenioase. Le-a inventat și realizat cu o ușurință și o iscusință de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna.
Acum îmi dau seama de unde am pasiunea pentru creație, jocuri, cunoaștere, frumos și design. Poate că asta e frumusețea rădăcinilor — ceea ce pornește de la bunici și străbunici se strecoară, fără să știm, în mâinile noastre, în felul în care privim lumea și în bucuria de a crea
.
Emoția pe care o simt când scriu asta e greu de pus în cuvinte. Mi-ar plăcea să o cunoașteți. Și mi-ar plăcea ca ea să își dezvolte mai mult această parte creativă. Cred că e un vis ascuns… poate mai multe. Și ce frumos că le redescoperă alături de nepoți.
Ce norocoși sunt că vă au!
Ce norocoasă sunt că îmi sunteți.
Ce dor de casă, de natal, de mine.